Și ăla alb … și ăla negru

Weekend de noiembrie. După o perioadă în care nu prea am avut escapade în afara Bucureștiului, am decis, împreună cu soața, să facem o ieșire. Undeva la o pădure, unde să ne putem plimba în liniște și să ne bucurăm de culorile toamnei târzii.

Fusesem cu un an înainte, într-o excursie organizată de o firmă cu care am mai vizitat frumusețile și zonele mai puțin cunoscute ale țării, undeva spre Cerdacul Stanciului și ne-a plăcut drumul spre Câmpulung, cu dealurile și merii din zona Voinești. Așa că am plecat într-acolo, cu mașina, doar noi doi.

Pe drum, cu aproximativ 10-15 km înainte de Târgoviște, am ochit o pădure și ne-am zis că dacă nu găsim altceva să ne atragă, ne întoarcem acolo. Am trecut de zonele bogate în pomi fructiferi, în special meri, din zona Voinești și pentru că ne dăm în vânt după fructe, am oprit și ne-am aprovizionat cu vestitele și gustoasele mere.

Nu am găsit nicio altă zonă împădurită care să ne facă cu ochiul, așa că ne-am întors la pădurea care ne atrăsese inițial.

Am lăsat mașina lângă un drum forestier care intra în pădure, străjuit de o barieră, destul de aproape de intrarea într-o localitate. La aproximativ 200-300 m  era o patiserie și fiindcă îmi plac produsele de acest gen, am mers să cumpărăm câte ceva.

În fața patiseriei erau doi câini. Cumva avem lipici la câini, în majoritatea excursiile noastre. De multe ori, pe trasee de munte, ne trezim ca suntem însoțiți de unul sau chiar doi câini. Uneori se țin după noi întreg drumul, alteori, doar o porțiune mai scurtă.

Așa s-a întâmplat și de data asta. E drept că acum soața i-a încurajat. Le-a dat de mâncare din produsele cumpărate de la patiserie. Au traversat strada, destul de aglomerată la ora aceea și au intrat după noi pe drumul forestier și ulterior în pădure.

Unul din câini era alb și celălalt negru. Amândoi erau destul de sperioși, semn că au avut și experiențe mai puțin plăcute cu oameni. Cel alb era mai hămesit, a mâncat tot ce i-am dat. Cel negru, mai pretențios, nu se atingea de covrigii simpli, avea pretenții la măcar ceva plăcintă cu brânză.

La început se țineau mai departe de noi, se apropiau doar când le dădeam ceva de mâncare. Pe măsură ce s-au mai obișnuit cu noi și au văzut că avem gânduri bune, au început să prindă curaj și să se apropie. Mâncarea s-a terminat destul de repede, ei însă au continuat să ne țină companie, cu toate că plimbarea a durat aproximativ 3-4 ore. Blănosul alb, în toată această perioadă, nu s-a lăsat atins și mângâiat. Cel negru, deși se vedea că nu a lăsat de tot garda jos și că nu s-a relaxat complet, ne-a permis, totuși, să îl mângâiem si să ne jucăm cu el. Se vedea destul de clar că și cel alb ar vrea să aibă parte de un așa tratament. Își făcea curaj să se apropie mai mult de noi, părea că ne lasă să-l atingem, dar când mâna era aproape de el, frica învingea și se depărta, puțin, atât cât să se simtă în siguranță.

Când noi ne găseam ceva de făcut – fotografii, cules de măceșe sau ne opream pur și simplu să ne bucurăm privirea de magistralul tablou pictat de natură, să ascultăm liniștea, vântul sau ciripitul păsărelelor, se opreau și ei, ne așteptau.

Alteori se depărtau de noi, explorau, ascultau zgomotele pădurii, dar de fiecare dată se întorceau la noi. La finalul plimbării, am ieșit din nou în drumul forestier care traversa pădurea îndreptându-ne spre locul în care lăsasem mașina. La un moment dat, când eram destul de aproape de ieșirea din pădure, ne-a ajuns din urmă un bărbat care își făcea antrenamentul de alergare. Câinii, care până atunci au mers pe lângă noi, au dispărut în pădure. Semn clar că experiențe din trecut i-au marcat. După ce bărbatul care alerga ne-a depășit și s-a îndepărtat, s-a întors doar prietenul nostru cel negru. Pe cel alb nu l-am mai văzut.

Câinele negru ne-a condus la mașină, s-a uitat încă o dată spre noi, cu privire caldă și blândă, de parcă ne-ar fi mulțumit și a plecat spre patiserie, locul unde ne întâlnisem.

Semnificația poveștii, pentru mine: chiar dacă ambii câini au avut experiențe traumatizante în trecut, cel alb a continuat să fie suspicios, rămânând astfel închis și izolat, ratând experiențe benefice pe care se vedea clar că și le-ar fi dorit, pe când cel negru a avut curajul să se deschidă, în ciuda reticenței pe care se vedea că o simte și astfel să aibă parte de mângâiere, joacă și afecțiune.

A fost o reală lecție oferită de cățelul negru de a-și depăși frica, de a nu se raporta la situațiile prezente prin prisma trecutului și de a-și asculta instinctul care probabil i-a transmis că intențiile noastre sunt bune. A fost izbitoare similitudinea între comportamentul acelor animăluțe si comportamentul nostru, al oamenilor: după ce trecem printr-o experiență nefastă, putem continua să trăim în frica de a fi răniți încă o dată și astfel rămânem închistați, suspicioși, ne închidem inima, construim ziduri în jurul nostru și respingem pe oricine încearcă să se apropie. Oprim, stopăm ceea ce vine către noi, ne izolăm și, în acest mod, contribuim – fără să vrem, adâncim – fără să ne dăm seama, separarea generală în lume. Sau, putem să ne dăm voie să avem noi experiențe, să ne deschidem, să avem încredere și astfel putem beneficia de conexiune, prietenie și de ce nu, chiar bucurie. E o chestiune de alegere.