Povestea unei alunițe

Astăzi vreau să vă spun încă o poveste.

Acum câțiva ani am avut de furcă cu o aluniță rebelă. Din alea, știi tu, care apar pe piele. De ce era rebelă? Pentru că se afla la locul nepotrivit. Aș putea să spun că și la timpul nepotrivit, dar poate că lecția care a urmat era exact la timpul potrivit.

De ce la locul nepotrivit? Pentru că era situată pe abdomen, exact acolo unde se poziționează cureaua pantalonilor. Și a găsit de cuviință, acum  câțiva ani, cum spuneam, să devină incomodă, adică să crească și apoi „să se stârcească”, ca să folosesc termenul medicului la care am fost.

Dar să nu ne grăbim și să urmăm ritmul poveștii. Pentru a rezolva situația, am parcurs pașii „normali”, dacă putem spune că birocrația e normală, adică am cerut trimitere de la medicul de familie către un medic specialist.

Odată cu trimiterea, am primit și o recomandare către un medic anume, foarte bun însă și foarte solicitat. Toate bune până aici. Am purces la a face programare la medicul recomandat. Cum misterioase sunt căile omului și ale medicinei, am reușit să ajung la spital, în ziua programată, după ce îmi expirase trimiterea, doar că nu știam asta. Am parcurs așteptarea de rigoare și, când într-un final am ajuns să fiu consultat, medicul m-a ascultat, s-a uitat la aluniță și mi-a zis că e necesar să revin cu o altă trimitere.

Dacă-i musai, cu plăcere. Alt drum la medicul de familie, cu explicațiile de rigoare. Înarmat cu trimiterea, în termen de data asta, am reluat în ziua noii programări așteptarea pe holul spitalului.

Și am avut ceva de așteptat, căci erau mulți cei veniți la același medic. Asta puteam înțelege. Altceva nu puteam, însă, să înțeleg și, cu atât mai puțin, să accept. De ce se tot fâțâie medicul ăsta dintr-o încăpere în alta? Unde tot dispare și de ce nu stă locului să-și vadă de consultații?

Cum decurgeau lucrurile? Medicul, foarte bun în meseria lui, cum aveau să-mi confirme și alți confrați de așteptare, era și șef de secție. Făcea o consultație, două și ieșea. Dintr-o încăpere în alta. Din camera unde făcea consultațiile în biroul destinat birocrației (programări, internări, scrisori medicale etc), de acolo la camera de tratament și mai intra și în zona de spital propriu-zis, unde erau cei internați.

Tot stând pe holurile spitalelor, în așteptare, nu știu cum se face că devii … judecător și filozof. Judeci încetineala cu care îți vine rândul, judeci pe cel la care te duci că nu se mișcă mai repede, că a chemat prea mulți oameni deodată, că în loc să consulte se fâțâie dintr-o parte în alta și multe altele.

Într-un final îmi vine și mie rândul. Intru, mă consultă, îmi explică ce e de făcut și mă roagă să mai aștept puțin pe hol. Apoi, o asistentă de la camera de tratament și operație mă cheamă și îmi dă niște hârtii de completat. Consimțământ pentru intervenție, GDPR și alte asemenea pe care le impune procedura. Mă pregătește și așteptăm. Apare medicul, face anestezia locală, face intervenția și mă cheamă după două zile să îmi schimbe pansamentul și peste câteva săptămâni la control. Pleacă din nou, lăsându-le pe asistente să finalizeze partea birocratică.

Mai aștept puțin pe hol până primesc rețeta și cardul de sănătate.

Vin după două zile la schimbat pansamentul și peste aproximativ 5 săptămâni la control. Deja sunt veteran în ale așteptării și, mai mult, am participat direct la câteva secvențe din activitatea medicului respectiv, așa că încep să privesc lucrurile cu alți ochi. Văd că e un fel de flux în care medicul trece dintr-o parte în alta, cu un scop precis și pentru a realiza cât mai eficient toate treburile pe care le are de făcut, pacienți de consultat – în sala de consultați, de operat sau tratat – în sala de tratamente, hârtii de semnat – în birou și mai vede și câte un pacient din secție.

Îmi dau seama că programarea mai multor persoane la aceeași oră nu e pentru că medicului nu-i pasă că lumea așteaptă, sau mai rău, că-i place să vadă oameni mulți la ușă. Nu. Are rolul să eficientizeze la maxim timpul medicului. Cât timp face consultație, unul sau doi pacienți sunt pregătiți în sala de operații și tratamente. Rezolvă aici, apoi trece să semneze vrafuri de hârtii și din nou la următoarea sarcină folosindu-se de timpii morți în care alți pacienți sunt pregătiți. Așa s-a organizat medicul, cum a putut mai bine, ca să reușească să îndeplinească toate atribuțiile pe care le avea.

Iar acum vine „filozofia”, dobândită în timpul așteptării pe holuri. Și morala poveștii: doar atunci când ai acces la o perspectivă mai largă, poți să îți faci o imagine apropiată de adevăr.

O perspectivă mai largă se poate obține numai când ești un observator atent, când renunți la judecată și critică. În acest mod poți vedea cum stau lucrurile cu adevărat. Altfel, judecăm prin prisma propriilor noastre filtre. Percepem doar frânturi și pe baza acestora extragem idei despre ceea ce credem că este realitatea. Din acest motiv realitatea fiecărui om, e diferită de a altuia. Pentru că „ciugulim” doar bucățele și nu vedem întregul.